De la prima bănuială la diagnosticul de cancer

Totul s-a întâmplat “brusc și dintr-odată”, așa cum ne plăcea să spunem, ca să ne distrăm, când eram mici.

M-am dus într-o zi la Spitalul Medicover să discut ceva în legătură cu o campanie de conștientizare pentru cancerul de col uterin pe care o pregăteam la Teatrul Avangardia și pe care voiam să o legăm de premiera spectacolului Magnolii de Oțel.

Absolut întâmplător, m-am întâlnit pe holul de la lifturi cu medicul care mi-a supravegheat sarcina și cu care am născut un băiețel minunat. Și el m-a întrebat ce mai fac, cum mă simt…

La care eu i-am spus ca ok, că pregătesc campania respectivă și… că… mi se pare, dar nu sunt sigură, posibil să fie doar o părere… simt de câteva săptămâni ceva la sânul drept… poate o iritație că tocmai înțărcasem băiețelul și o făcusem pur și simplu, fără să iau vreo pastilă pentru sistarea lactației sau ceva de genul, sau poate că avea legătură cu menstruația… pentru că de multe ori, toată viața mea, înainte de menstruație simțeam chestii tip guguloi în sâni, dar care dispăreau dupa câteva zile.

El mi-a spus să merg urgent în după-amiaza aceea să fac o ecografie mamară. Că probabil nu e nimic grav, având în vedere că nu aveam mulți din factorii de risc pentru cancer (nu fumam, nu consumam alcool, îmi alăptasem copilul mai mult de 12 luni…). Dar că era important să descoperim cât mai repede ce era acolo pentru a preveni o situație gravă pe viitor. Nu m-am îngrijorat absolut deloc și cum aveam liber tot restul zilei după întâlnirea cu Magnoliile de Oțel pentru alegerea costumelor m-am dus spre seară la ecografie.

Am dat peste o doctoriță drăguță cu care am început să discut despre teatru și despre cele două premiere pe care le pregăteam în paralel. Ea se uita pe ecran si zâmbea la mine în timp ce povesteam… Apoi, dintr-o dată, n-a mai zâmbit. Acela a fost momentul în care am început și eu să mă îngrijorez. Mi-a spus să nu mă sperii, dar lucrurile nu arată absolut deloc bine, că am 70% “șanse” ca acea chestie urâtă de pe ecranul ecografului să fie cancer. A spus că trebuie să îmi facă urgent mamografie. Era o zi de vineri. Lunea imediat următoare am făcut mamografia. Și concluzia a fost că 90% chestia aia ar fi putut fi cancer. Așa că a doua zi mi-a făcut programare la puncția biopsie. Abia dacă am avut timp să respir între aceste proceduri, între bine –sănătoasă, 70% e cancer și 90% e cancer. Cancer în stadiu incipient judecând după coordonatele imagistice. Dar, totuși, cancer. Și gândul că  orice ar fi avusesem totuși noroc să descopăr din timp….

Am avut noroc să îl întâlnesc pe holul spitalului pe medicul cu care am născut băiețelul.

Pentru că… sincer… eu nu am conștientizat în acele momente că aș fi putut avea ceva grav. Era un guguloi, cum mai avusesem, dar care parcă persista ceva mai mult. Aveam de gând să aștept să îmi vină iar menstruația și să văd dacă dispare. Și dacă nu ar fi dispărut aș fi mers la medic.

Aș fi pierdut o lună până la diagnostic….

Iar în cancer momentul la care intervii este deosebit de prețios. Pentru că de multe ori face diferența între viață și moarte.

Am avut efectiv noroc. Aș fi putut să nu am. Chiar a fost un capriciu al sorții că am început investigațiile din timp.

Și lucrurile astea sunt mult prea importante să le lași în voia sorții. Este mult mai eficient și sigur să previi. Să faci periodic investigații. Începând cu autoexaminarea sânilor și continuând  cu ecografia mamară și/sau mamografia.

Apoi au urmat 3 săptămâni de așteptare. În care am avut marele noroc să îmi pot ocupa mintea cu alte lucruri, cum ar fi cele două premiere pe care urma să le scot în următoarele săptămâni. Și totuși, printre picături plângeam de câte ori apucam niște momente de „relaxare”.

Cea mai mare teamă a mea a fost ca minunatul meu băiețel să nu crească fără mămica lui. Mă uitam la el și începeam să plâng. Îl luam în brațe și plângeam. Venea lângă mine și soțul meu și rămâneam toți trei îmbrățișați – doi adulți care plângeau și un băiețel de doi ani care nu înțelegea ce se întâmplă, dar totuși simțea că ceva nu era în regulă cu mămica lui pentru că mă lua tot timpul în brațe și stătea mult timp lipit de mine. Și apoi zâmbeam toți trei și ne spuneam că totul o să fie bine.

Apoi mă gândeam ce familie minunată am. Mă gândeam și că în sfârșit reușisem alături de soțul meu și de o echipă minunată să dăm viață unui vis – Teatrul Avangardia, un teatru de suflet cu spectacole care să ne umple inima de bucurie și de energie. Mă gândeam la proiectele frumoase realizate și la următoarele spectacole pe care le aveam în plan. În sfârșit urma să facem 10 Negri Mititei de Agatha Christie, după o așteptare de peste 10 ani – pentru a primi drepturile și pentru a-l face la standardele de calitate pe care acest spectacol le merita. Urma să mă mai bucur oare de el?

După puncție mi s-a inflamat destul de rău sânul, locul cu problema parcă s-a întărit mai tare și începusem să am tot felul de gânduri că poate mi-a făcut și mai rău puncția (mai ales că doctorița respectivă a puncționat de trei ori locul). Pe net opiniile sunt împărțite – unii susțin că nu puncția nu are legătură cu diseminarea și metastazarea, alții spuneau că puncția ar putea fi un factor de risc pentru diseminare. Îmi spuneam apoi că fără puncție nu aveam cum să aflu ce era acolo. Apoi mă gândeam că poate trebuia să mai merg și la alți medici. Apoi mă gândeam că așa aș mai fi pierdut timp prețios… Oricum zarurile fuseseră aruncate, nu mai aveam cum să schimb nimic. Doar să aștept rezultatele și să merg înainte.

Le-am dat vestea părinților și surorii mele. Mama și sora mea au intrat direct în faza de negare… Că nu are cum să fie cancer, că o să văd că o să iasă bine. Voiau să mă încurajeze. Dar cum să facă asta când eu simțeam din tot sufletul că ceva nu era deloc în regulă? Plus că văzusem imaginile, discutasem cu medicul imagist și cu cel care m-a trimis să fac investigațiile – și totul părea să indice că e cancer. Trebuia aflat cât de avansat era. Și ele de unde puteau să știe că nu era grav? Așa că mi-am luat inima în dinți și le-am spus să își revină, să deschidă ochii și să vadă realitatea – lucrurile nu arătau bine deloc. Dar eu aveam de gând să lupt, indiferent de cât de gravă ar fi fost situația. M-am simțit extrem de ușurată când au înțeles situația și nu au mai încercat să mă încurajeze spunând că sigur nu e nimic grav.

M-am bucurat tare mult și am apreciat foarte tare în acele momente faptul că soțul meu nu a intrat în faza de negare, că nu a încercat să mă convingă că nu e nimic grav. Pentru că asta sigur ar fi pus o distanță cumva între noi. Așa, am înfruntat împreună situația și ne-am sprijinit unul pe altul, ne-am îmbărbătat unul pe altul și ne-am spus că vom lupta împreună indiferent ce avea să urmeze. Am suferit împreună, am plâns împreună, ne-am îmbărbătat unul pe altul… și toate astea cumva ne-au apropiat mai mult și ne-au dat puterea să mergem mai departe. Ne-au făcut mai puternici.

Am spus prietenilor, colegilor și actorilor cu care lucram despre situația mea. Era foarte important pentru mine ca ei toți să înțeleagă de ce nu mai eram 100% implicată în proiecte, ca de fiecare dată, de ce din senin îmi puteau apare lacrimi în ochi, de ce nu rămâneam ca de obicei la toate repetițiile de la început până la sfârșit.

Am inventat și un joc – ultimele 3 săptămâni de normalitate.

Mi-am propus împreună cu soțul meu să trăim acele 3 săptămâni ca și cum totul era normal, ca și cum nu știam că aveam cancer. Pentru că, nu-i așa, nu eram chiar 100% siguri de diagnostic… încă nu îl aveam scris pe o foaie în fața ochilor. Câteodată ne ieșea, câteodată nu.

Mi-am luat rămas bun de la bluzele și rochiile mulate și cu cu cele mai frumoase decoltee pe care le aveam, purtându-le cât de des posibil.

Am mers în perioada aceea de 3 săptămâni la mai multe filme decât în ultimii cinci ani la un loc. Am făcut o grămadă de plimbări romantice în parc și cu barca.

Am spart din când în când regimul natural și “super-sănătos” de până atunci mâncând nachos și floricele la cinema, sau mai trecând din când în când pe la fast food pentru că m-am gândit că după diagnostic o să vreau să fiu mai catolică decât papa în privința alimentației și sentimentul de vină nu o să mă lase să mănânc “prostii”.

Bănuiesc că erau toate supape pentru evacuarea stresului pe care pretindeam că nu îl simt.

Am plecat apoi câteva zile la Barcelona, la un schimb de experiență cu echipa unui spectacol pe care doream să îl producem și noi la București – Sherlock Holmes și Jack Spintecătorul. Eram foarte entuziasmată de călătorie și am luat-o parțial și ca pe un fel de mini-vacanță.

Imediat ce am aterizat, primul mesaj care mi-a intrat pe telefon a fost rezultatul biopsiei – carcinom in situ. Și am simțit cum se dărâmă cerul peste mine. Deși, gândind retrospectiv – ce bine ar fi fost ca diagnosticul să fi rămas acela.

Am avut mare noroc că vestea a venit în acel moment când eram extrem de entuziasmată să particip la premiera acelui spectacol, să îi descopăr secretele din spatele scenei, trucurile de magie, costumele minunate, magia efectelor de lumini… L-am avut pe soțul meu lângă mine. Am avut alături prieteni care m-au sprijinit… și plaja la doi pași de teatru. Mi-am pus costumul de baie și am mers pe plajă… pentru ultima oară pe o plajă așa cum eram eu… pentru ultima oară cu acel costum de baie… A fost o experiență care m-a marcat. A fost ca un amurg mistic în care ziua se avântă în noapte și rămâne pentru o vreme acolo rătăcind dezorientată. Scăldată în razele blânde ale soarelui, legănată de briza destul de puternică a vântului și acompaniată de vuietul înspumat al valurilor. Ca și cum mi-am luat la revedere de la mine, cea care existasem pănă atunci și urma să aștept să apară noua eu despre care nu aveam nici cea mai vagă idee cum avea să fie.

Pentru că urma o nouă etapă… Găsirea unui medic cu care să rezonez, în care să simt că pot avea încredere că avea să lupte pentru viața mea. Nu pentru supraviețuire. Pentru viața mea. Pentru că, oricât de pierdută și de dezorientată mă simțeam în acele momente, știam cu toată ființa mea că aveam să lupt pentru viața mea. Pentru o viață cât mai lungă alături de cei dragi și cât mai apropiată de normal.