Între momentul în care am hotărât ce aveam să fac în privința tratamentului și operație, timpul parcă a zburat. Cea mai grea perioadă a fost cea de incertitudini, de căutări până la găsirea unui medic cu care să simt că rezonez. După ce totul a rămas stabilit, am simțit o liniște ca o pace interioară.

Mai rămăsese să aleg între spital de stat sau privat, bineînțeles unul din spitalele în care opera medicul meu curant. Și am ales la privat datorită perioadei foarte scurte de spitalizare și eliminării stresului în ceea ce privește infecțiile nosocomiale (cu microbi din spital). Și confortului oferit de posibilitatea de a sta singură într-o rezervă. Și dimensionării optime a personalului medical în raport cu numărul de pacienți astfel încât îngrijirea post-operatorie să fie cât mai aproape de situația ideală.

Din fericire, situația intraoperatorie a fost chiar roz (bine, nu chiar roz bombon ca în biopsia care arăta carcinom in situ). Deși inițial, în urma examenului fizic și a PET-CT-ului  se bănuia o tumoră de aproximativ 5 cm, s-au dovedit a fi mai multe focare invazive, dar niciunul mai mare de 1,5 cm. Ganglionii axilari prelevați s-au dovedit a fi ”curați”, la fel ca și țesutul din spatele areolei mamare. Prin urmare… în 4 ore am ieșit din operație fără tumoră și cu un sân nou-nouț în urma reconstrucției mamare.

M-a operat profesorul Alexandru Blidaru la spitalul Euroclinic din rețeaua Regina Maria. Înainte de operație mi-a strâns mâna și a zâmbit, iar eu am închis ochii și am adormit liniștită cuprinsă de valul cald care se împrăștia de la locul branulei în restul corpului, în urma injectării cocktailului anestezic.

M-am trezit la reanimare unde asistentele și infirmierele au fost de nota 10, foarte grijulii și săritoare… asta până la schimbarea turei de noapte când asistentele erau cât de cât ok, infirmierele foarte ok, dar medicul care era de gardă în noaptea aceea a fost absolut îngrozitor!!!!

Cum să pui tu, medic de gardă la Reanimare, muzică super tare în cabinetul tău cu ușa întredeschisă care comunica direct cu salonul de reanimare? Și în plus, să dai dovadă de dezinteres total față de pacienți și să vorbești cu ton ridicat cu asistentele despre chestiuni care chiar nu aveau nimic de a face cu pacienții internați acolo. Mare păcat! Mai ales că a fost singura bila neagră din toată experiența mea legată de operație la acest spital.

STIMATE CADRE MEDICALE CARE SUNTEȚI DE GARDĂ LA REANIMARE – să știți că pacienții de la Reanimare nu sunt niște marionete inerte! Vă pot auzi și sunt deranjați de discuțiile cu voce foarte ridicată, uneori jenante, de muzica pe care o puneți probabil încercând să mascați alte discuții (dar ghici ce? – se aud și muzica și discuțiile). Iar văditul dezinteres și lipsa de considerație față de pacienți nu fac decât să aducă pacienții mai aproape de un infarct.

Mă simțeam amețită obosită, voiam să dorm ca să mă trezesc în forță de dimineață. Pentru că îmi pusesem în gând să mă recuperez cât mai repede.  Evident că nu a fost chip să mă odihnesc. Degeaba încercai să strigi pe cineva că nu se auzea mai nimic din cauza muzicii. Plus tot felul de conversații extramedicale cu voce tare cu asistentele din tura respectivă. Mă simțeam mică și părăsită în locul acela… mă rugam din când în când în gând să fie totul bine.  Eram ca un Robocop acolo în patul de la reanimare, cu niște pompe în jurul picioarelor care pompau într-una aer ca să îmi mențină circulația ok, să prevină apariția trombilor (mai ales că în sarcină cu 2 ani înainte avusesem un episod de trombofilie). Țineam în minte, într-un colțișor, imaginea soțului meu, a mamei și a unei prietene care au trecut câteva momente pe la mine în reanimare imediat ce m-am trezit după operație, și mă tot întorceam la acele momente ca într-o mantra magică. De abia așteptam să plec de acolo și să îi revăd.

Din fericire, am doua zi la prânz m-au dus la salon și totul a fost super ok în cele 3 zile cât am stat spitalizată. A fost minunat să mă pot întoarce acasă la 3 zile de la operație. Cred că si gândul ăsta că aveam atât de puțin de stat în spital m-a umplut cu energie și cumva, placebo, m-a făcut să îmi revin mai repede 🙂

A contat enorm că doctorul Blidaru a venit în fiecare zi în salon și m-a încurajat să fac diverse mișcări cu mâna. Mi-a spus ceva foarte important și care mi-a revenit în minte de multe ori după aceea – Nu ai o mână beteagă! Trebuie să o folosești din nou. Mi-a spus că dacă îmi protejez mâna și nu o mișc după aceea  voi avea probleme cu funcționalitatea ei. Acest lucru m-a impulsionat enorm și am reușit să trec peste teama că dacă o mișc se rupe ceva acolo de la operație. Mi-a spus să încerc să îmi perii părul de câteva ori pe zi. Apoi am început să colorez, să desenez… tot felul de activități prin care să îmi folosesc mâna fără a forța. Încurajată de toată lumea, inclusiv de asistente și infirmiere făceam mici plimbări pe holul din jurul recepției. Chiar a fost o atmosferă generală de profesionalism și bună dispoziție.

A contat foarte mult și faptul că medicul îmi transmitea că îi pasă. Mi-a răspuns cu răbdare la toate nelămuririle mele legate de operație și de recuperare. Mi-a dat încrederea că totul va fi bine. Dar mi-a atras atenția să asupra faptului că viața mea urma să se schimbe un pic. Un pic mai mult. Că urma să treacă o perioadă până când aveam să mă obișnuiesc cu corpul meu. Așa a fost, a durat aproape un an de zile în care am reușit să mă obișnuiesc cu corpul meu, să accept că sânul cu implant era tot o parte din mine și nu un bibelou fragil lipit acolo pentru efect vizual.

Era foarte ciudat să am amorțită o parte importantă din mine – sânul, umărul drept, parțial brațul drept…. și, în plus, să știu că era posibil ca amorțeala aceea să fie definitivă, sau să treacă doar parțial. Și a trecut.. în mare parte – acum am doar anumite zone în care nu simt și în sfârșit m-am obișnuit și cu ideea asta.

În prima noapte în salon am simțit ca și cum curgea ceva pe umăr și în axilă… chiar era o senzație de parcă îmi curgea sânge… de fapt începeau să se dezmorțească anumite zone.

A doua zi mi s-a dat bandajul jos și m-am uitat cu emoție… întâi am tras cu ochiul, apoi m-am uitat de-a binelea. Chiar nu era nimic ieșit din comun – un sân ca cel de dinainte, doar că mai umflat și cu o tăietură în partea de sus care se ducea spre axilă. Bine… plus doua tuburi de dren care se duceau în două mici burdufuri. Dar… chiar am respirat ușurată. Eram aproape la fel ca înainte… Aproape. Pentru că senzațiile care mă încercau nu fuseseră acolo și înainte.

Să pui mâna pe tine în mai multe locuri și să nu simți absolut nimic…. poate părea ceva banal,  dar nu e. Este ceva ce poate genera stres, anxietate. Pentru că ai tendința să nu mai consideri acele zone ca parte din tine. Și este foarte important să începi din nou să te cunoști, că conștientizezi că ăla este corpul tău și să te porți în consecință. Dar vorba aia… ușor de zis, greu de făcut!

Să ai curajul de a te privi încă de la prima schimbare de bandaj. Să începi reacomodarea cu corpul tău încă din acele momente. Poate nu conștientizezi rațional, dar undeva în subconștient își face loc și gândul acela că anumite părți din tine nu mai sunt ale tale… și la un moment dat acel gând își face din ce în ce mai simțită prezența. Este important să fii conștient de această trăire ca să o poți depăși și să mergi mai departe. Nu se va întâmpla de pe o zi pe alta, dar în timp… într-o zi vei avea surpriza să simți că te-ai acceptat așa cum ești. Și atunci va începe și noua ta viață liberă și fără constrângeri.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here